Ceea ce urmăreşte Florentina Voichi este realcătuirea realității, pentru a dezvălui ceea ce, de altfel, ar fi invizibil ochiului, o imagine totalizatoare, echivalent al vizibilului constituit într-un univers de sine stătător.

În acest univers, artista dirijează lumina, o dozează pentru a emana dinăuntrul tabloului, fără a dezintegra materia, dar oferindu-i o muzicalitate ascunsă. Privind pictura Florentinei Voichi plutești prin istorie, însă această călătorie nu este una dogmatică, ci un periplu introspectiv, al legăturilor ce există între atomi, frunze de iarbă, ființe, nori și cosmos, în care tot ce se unește poartă pecetea unei solemnități de substanță, a unei verticalități, proiectată în dezlănțuirea și verva cromatică a exteriorului, a dermei.

Aminteam de vocea picturii Florentinei Voichi și nu întâmplător. Chiar dacă dialogul se petrece în interiorul pânzei, ochii personajelor îți vorbesc atunci când, între ele, își comunică stările sufletești, se dezvăluie în vulnerabilitatea clipei.

Ferestrele pictate de artistă, din trecut, prezent sau un timp interior al artistei, sub faldurile grele ale perdelei, singuratice în extragerea din istorie sau strălucind în soare, devin portaluri către introspecţie, în care paleta de culori de o intensitate contemplativă îţi aminteşte de cuvintele lui Noica, cel care considera că singurul lucru de încercat în această lume este să punem ferestre nu pentru a privi în lucruri, căci așa ne-am depărta și mai mult de noi înșine, ci pentru a face lucrurile să ne vadă.

Privindu-ne în ochi, lângă o draperie învăluitoare, asemenea unei cozi de păun, ce delimitează realitatea tangibilă de vis şi introspecţie, vizibilul de imaginar, cu planşeta-paletă în al său autoportret, artista nu caută redarea autentică psihologică și fizică a propriei persoane, ci introducerea privitorului în universul intimităţii creaţiei. 

Alături de paletă, din instrumentarul pictorului, artista alege cuţitul de paletă să devină în sine un personaj, dar şi o continuare firească a unui alt fel de autoportret.

Însă, deloc surprinzător, prin autoportret, personajul feminin este atât obiectul privitorului, cât şi subiectul propriei observaţii, articulat ca o tensiune între scena publică, ca spațiu exterior existențial, și interiorul privat – „sufletul”. În termenii „discursului asupra metodei”, această autoreferenţialitate, o „lumină interioară a minţii” (Descartes), se constituie într-un jurnal, o înregistrare adesea retorică, în care portretele și obiectele vorbesc, fără parabole, prin noblețea prezenței lor.

Totul funcționează potrivit principiului complementarității dintre interior și exterior, iar lumina găsește întotdeauna câte o fantă prin care să pătrundă. Lumina este subiect și nu motiv, dovadă stând lucrarea de mari dimensiuni, „Cosiţa lui Leonardo”, gândită a se înalța asemenea unei coloane, un liant păstos întocmai ca o arcă între generaţii, istorii şi universuri. Pictura Florentinei Voichi este una din cele mai frumoase şi oneste pledoarii pentru Pictură, pictură ca „discorso mentale”.